joi, 1 decembrie 2011

Cea mai odioasă strângere de mână

Din ciclul „ce lucruri mărunte mă scot din minţi”, vreau să îmi spun oful în legătură cu strângerea de mână. Deşi noi fetele o facem mult mai rar, sunt ocazii în care faci cunoştinţă cu cineva şi se întâmplă şi strângerea de mână.


Deşi, în general, cel mai temut stil de a strânge mâna este peştele mort, există alt obicei care pe mine mă scoate din sărite şi compromite orice şansă de a mă înţelege cu persoana care a făcut asta: acel strâns de mână în care cealaltă persoană îţi oferă doar degetele sau vârfurile degetelor, stil adoptat în special de femei (încă nu am văzut bărbat care să facă asta). Mi se pare nesimţire curată să faci aşa ceva, mă jigneşte şi mă enervează îngrozitor.

Este echivalent cu gestul de a şterge gura sticlei cu mâneca înainte să bei după cineva, cu acel cineva de faţă. Da, există oameni sensibili, germinofobi, puţin paranoici, într-adevăr se pot transmite multe boli astfel. Dar nu e mai politicos să refuzi să bei sau să-ţi cumperi tu separat o sticluţă de apă plată sau să-ţi aduci ceaiul de sunătoare de acasă? În al doilea rând, chiar este mai curată mâneca aia?? Mâneca pe care ai târât-o pe toate mesele, cu care ai atins barele de metrou, în care tuşeşti şi pe care s-a căcat un porumbel este mai bună pentru tine? Sper ca mâneca ta să aibă herpes!

Revenind la acel strâns de mână, în care ţi se oferă vârfurile degetelor pentru o secundă şi nu se aplică nici un pic de presiune... Acest gest transmite o evidentă lipsă de interes pentru persoana ta, lipsă de consideraţie şi un aer de superioritate pe care eu nu le suport. Nu-mi plac oamenii care nu se obosesc să zâmbească şi au aerul ăla de autosuficienţă pe mutră. Locul lor nu este în societate, ci într-o peşteră.

Mă enervează atât de tare, încât promit că data viitoare când vreo prinţesică de-asta îmi dă vârfurile degetelor la ciupit, o s-o apuc cu cealaltă mână şi o să-i trag toată palma, apoi o să-i aplic stilul cheie franceză. Apoi o să spun cu zâmbetul pe buze „Scuze, trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini”.

Take that, acriturilor!

marți, 22 noiembrie 2011

Visit Romania. Small country. Great people. Useless, full of crap advertising.

A apărut o campanie de advertising alaltăieri care-şi doreşte să aducă turişti în România prin prezentarea unor mari personalităţi din istoria ţării. Intraţi aici dacă nu o ştiţi deja.

Nu mă mişcă deloc. Mi-este egală cu acele articolaşe de prin ziare de tipul „Un român este imaginea mişcării Occupy Wallstreet. Îl cheamă Brandon Watts şi de fapt e american, dar să vedeţi, că stră-străbunicul lui şi un văr de-al doilea au origini în România”.

În primul rând, a spera că turiştii vor veni doar pentru că un om care s-a născut aici a inventat ceva este o prostie. „Darling, unde mergem în concediu vara asta?”. „Hai în România, am auzit că Nadia Comăneci s-a născut şi antrenat acolo, să mergem să privim şi noi cerul din acelaşi unghi din care îl privea ea!”. „Hai în România, să vedem dacă o fi aerul mai special, că mulţi oameni deştepţi s-au născut acolo!”. Yaay!

Trecem peste ideea neinspirată de a folosi campania în turism. Să zicem că n-ar fi aşa şi că, aşa cum spune cineva pe Facebook, este „un tip de iniţiativă şi un tip de mândrie şi respect faţă de ţara în care te-ai născut”, iar rostul campaniei este “să te retrezească la demnitatea ta de român”. Serios? Această mică şi colorată rubrică de “Ştiaţi că…” tip calendar de perete mă va retrezi la demnitatea mea de român?

Dacă ar fi să atribui acţiunilor unei persoane meritul acestei naţiuni, ce aş mai zice despre românii care au furat o statuie de bronz de pe mormântul lui Odobleja? Ce aş mai zice despre faptul că nu pot vizita colecţia Henri Coandă pentru că n-am mai văzut Muzeul Tehnic din Bucureşti deschis de ani de zile? Ce aş mai zice despre România acestei campanii când casa în care a locuit Nicole Paulescu este lăsată în paragină, ca multe alte case memoriale care au scăpat de demolare? Dacă se rătăceşte vreun neamţ sau un american pe aici, ce-i arătăm? Posterele colorate?

Dacă cei care au gândit campania se aşteaptă să mi zburlească pielea de mândrie naţională, greşesc. Să vă reamintesc că toţi aceşti oameni au studiat prin străinătate, iar dacă îi căutăm tot pe acolo îi găsim? De ce nu facem o campanie mai tristă, mai gri, despre marii români care au părăsit ţara pentru a avea parte de recunoaştere? În asta îi includ şi pe medici, pe profesori, pe inventatori, sportivi, pe toţi cei care nu au primit ce meritau în ţara lor. Includ şi persoana de pe Facebook care vorbea despre mândria de a fi român şi îi doresc numai bine când va pleca în Suedia pentru studii.

Nu există ţara-mumă care naşte copii frumoşi şi deştepţi, cu gene bune şi educaţie aleasă. Oamenii ăştia au muncit mult şi şi-au urmat pasiunea. Ei sunt oameni universali, nu România culege laurii pentru meritele lor. Suntem obişnuiţi să ne îmbătăm cu apă rece şi vorbim cu patos despre mândria de a ne naşte aici, dar ne plictisim repede. România e o ţară-mumă singură, că nimeni nu vrea să se angajeze într-o căsnicie cu ea. O lăudăm că-i frumoasă şi îi lăcrimăm pe şorţ când plecăm, dar cam atât.

Pe lângă aceste campanii de advertising şi jingle-urile de pe Guerrila, hai să mai facem ceva frumos: să ne vizităm ţara, să o curăţăm, să vorbim frumos despre ea prin străini, să-i îngrijim monumentele şi munţii, să-i vorbim corect limba şi să o cunoaştem. Să avem o relaţie de lungă durată cu ea, nu doar să-i facem cu ochiul.

P.S.: În camera mea, pe o etajeră, am un mic bust al lui Eminescu. Ştiţi unde l-am găsit? La ghenă. Small country. Great people.

luni, 7 noiembrie 2011

Panarame cu coada ridicată şi zombie colcăitori

Proverbele, aceste pastile de înţelepciune strămoşească pe care le folosim când vrem să aducem lumina adevărului asupra noastră şi, mai ales, a celorlalţi... Dragi proverbe, rostite grav şi cu stimă, neîndoindu-ne nici o clipă de corectitudinea lor, de parcă ar ascunde-n ele înţelesul vieţii. Dar uite că, din când în când, mai ajunge în zilele noastre şi câte o tâmpenie care-a ţopăit din gură-n gură şi care încă mai dăinuie, deşi învăţămintele pe care le aduce sunt oale şi ulcele, la fel ca autorii.

„Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”. Ce mă învaţă pe mine această vorbă de duh este că bărbaţii sunt complet controlaţi de penisul lor şi că în situaţia în care acesta hotărăşte să facă sex, posesorii lui nu au de ales, trebuie să facă sex. Iar noi, femeile, suntem nişte vrăjitoare care îi transformă pe bărbaţi în nişte zombie colcăitori, care explodează dacă nu ne-o trag.

Un bărbat însurat are o aventură cu o tipă necăsătorită şi este prins. Ea nu înşeală pe nimeni, dar ea este de vină pentru tot, pentru că „până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”.

Un profesoraş de sport de 26 de ani, Octavian Vişan, se duce la Predeal cu elevii de liceu, se fac toţi muci cu ocazia Halloweenului, iar una dintre eleve, care (citez din Click) „devine nimfomană când bea” sare pe el şi i-o trage. El, bineînţeles, devine un zombie colcăitor şi nu poate rezista tentaţiei uriaşe, este absolut hipnotizat, supt de puterea mentală a elevei porno şi este folosit ca o cârpă de vrăjitoarea nenorocită. Ce profesor?? Ce etică a muncii?? Gata, facem sex! Pentru că.. nu-i aşa? Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase.

Vine şi în România „Slut Walk”-ul, idee extrem de proastă, după părerea mea. Toată ţara hăhăie din cauză că se numeşte „Marşul Panaramelor”. Este atât de hilar acest titlu încât nimeni nu s-a interesat mai departe ce înseamnă toată debandada asta. Mai ştiţi ACEA oră de anatomie la care am învăţat ce fac puţulica şi păsărica? Vă mai amintiţi ce râs general era când profesoara spunea „vulvă” şi cum ne înecam de râs când trebuia să desenăm pe tablă un penis? Cam aşa şi acum... Hăhăh, uite panaramele! Comentarii grăitoare: „Arăţi ca o panaramă, atunci chiar eşti o panaramă!”. “Ţinuta fetelor nu face altceva decât să trezeasca instinctul masculilor pt. împerechere. Este un risc pe care şi-l asumă fetele atunci când se îmbraca în ţinute care lasă la vedere ori pun în evidenţă părţi ale corpului.”

Nu mai este de vină bărbatul care nu este în stare să şi-o ţină în pantaloni, ci tot femeia-farmazoană, care-şi rujează buzele şi-şi arată picioarele. Adică eu, în fiecare dimineaţă, ar trebui să fiu foarte atentă cu ce mă îmbrac, ca să nu cumva să fie pe gustul vreunui bărbat care o să mă înghesuie într-un gang întunecos pentru că… până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase.

De-asta îmi place mereu să-i întreb pe bărbaţi ce ar face dacă un gay s-ar da la ei într-un club sau pe stradă. Răspunsurile au fost invariabil agresive, defensive, de respingere şi însoţite de o expresie de groază pe faţă, care m-a amuzat nespus. Femeile cum ar trebui să se simtă când sunt pipăite în autobuz, când li se ridică fusta pe stradă, când sunt fluierate, numite „pisi”, „mami”, „păpuşă” de către un străin, privite libidinos în metrou, „agăţate” pe un ring de dans şi nevoite să suporte bancuri porcoase din partea vreunui şef?

Uite aşa ajungem să fim orbiţi de vechile judecăţi strămoşeşti şi să vedem vinovatul în altă parte. Iar partea cea mai proastă este că noile valori nu reuşesc să atingă rapiditatea cu care se împrăştie prin părinţi vechile judecăţi. Feminismul este înţeles greşit, ca fiind opusul misoginismului, o extremă nesănătoasă care-i discreditează cumva pe masculi. De-asta este prea devreme pentru Slutwalk şi de-asta chiar o să am grijă cum o să mă îmbrac pe stradă. Pentru că, dacă mi se întâmplă ceva, s-ar putea să ies tot eu vinovată, că „am ridicat coada”. (Din înţelepciunea strămoşească.)


P.S.: Ia ziceţi, băieţi, i-aţi pune mâna pe cur Mileenei? :P

vineri, 19 august 2011

Croieşte-ţi altă soartă?



Apatia asumată a românilor a devenit cel mai mare pericol pentru viitorul ţării. Micile incidente din stradă, comportamentul antisocial al celui de lângă noi, păcălelile pe care ni le servesc companiile, toate sunt tratate cu un sentiment de neputinţă, născut din neîncrederea în propria capacitate de a schimba sistemul. Democraţia, după peste 20 de ani de la căderea regimului comunist, reprezintă pentru mulţi doar libertatea de a alege care este conţinutul coşului de cumpărături.

Nu cred că există cetăţean al acestui stat care să nu se fi confruntat vreodată cu inegalitatea în faţa legii sau care nu a fost dezamăgit de formele de conducere care s-au perindat la cârma ţării. Fraza-cheie din cartea lui George Orwell, "Animal Farm", pare să oglindească perfect inegalităţile din sistemul nostru: "Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte". Dacă ar fi să îl proiectez în această imagine alegorică a societăţii pe cetăţeanul român, ar fi o cârtiţă oarbă, care-şi sapă drumul, mulţumindu-se cu rădăcini şi râme.

Cu cei din fruntea naţiunii, este altă poveste. Vulpi şirete, puse la patru ace, cu blăniţa strălucind de fiecare dată când se mai organizează o dezbatere electorală. Un concurs de imagine, care mai de care prezentându-şi marfa, performând un spectacol dramatic în faţa unui popor căruia nu-i prea pasă. De ce nu votează românii? Oare cetăţeanul turmentat este cel mai actual personaj caragialesc?

Neîncrederea în politicieni a dus la o mobilizare minimă din partea cetăţenilor, caz în care, de obicei, oamenii încearcă să ghicească care-i cel mai mic rău dintre relele care-l aşteaptă. Şi, pe bună dreptate, cum să-şi aleagă românii elitele când mediatorii dintre ei şi candidaţi sunt cei din presă, mânjiţi în toate cazurile cu câte o culoare politică? Presa, care ar fi trebuit să îndeplinească rolul de câine de pază care supraveghează vigilent conducătorii, face jonglerii ca să ne distreze şi să ne dea iluzia că nu ne dorim decât produsele la promoţie şi anecdote din viaţa "vedetelor" fabricate artificial.

Un bâlci din care cetăţeanul român iese de obicei ori scârbit, ori confuz. Niciuna dintre stări nu va putea fi vreodată baza unei mişcări de schimbare, sămânţa unui protest care va avea şi rezultate. Când auzim cuvântul "revoluţia", mintea nu ne este înălţată de idealuri comune şi de speranţa unui viitor mai bun, ci figura ne este strâmbată de un zâmbet amar, pentru că ultima revoluţie românească a frânt aripile multor idealuri.

Vorbind cu oameni bătrâni, care au prins chiar şi monarhia în România, am văzut Revoluţia din 1989 prin ochii lor. Nişte oameni care au trăit să vadă trei mari sisteme social-economice în această ţară au avut o dezamăgire cruntă din partea noilor elite. A fost sau n-a fost Revoluţie în 1989? Răspunsul îl găsim căutând schimbarea, scopul comun pentru care oamenii au fost gata să-şi dea viaţa. Democraţia pe care am privit-o atâţia ani din spatele Cortinei de Fier a atins aşteptările noastre?

Dacă ea există, atunci nu ştim să o folosim. Cei 50.000 de oameni care au împânzit Piaţa Victoriei anul trecut au lăsat în urmă coji de seminţe şi sticle de plastic, dar schimbarea se lasă aşteptată. Oamenii au început să se arunce - de la balcon, de la etaj, pe stâlpi - pentru a transmite un mesaj. Schimbarea se lasă aşteptată.

Motivul pentru care românii se ruşinează cu naţionalitatea lor sau s-ar stabili în străinătate cu prima ocazie, aruncând o ultimă privire dispreţuitoare spre "Românica", aşa cum o "alintă" în scârbă, este faptul că idealul naţional nu mai este călăuzit de nicio lumină. Numai scriind "idealul naţional", ştiu că voi stârni ridicări de sprâncene. De ce a devenit o pacoste să te naşti aici?

Pentru că oamenii se simt legaţi de mâini şi de picioare, provocaţi să treacă prin hăţişul birocratic care nu lămureşte pe nimeni, bruiaţi de bâzâitul enervant al tabloidelor care ne lobotomizează încetul cu încetul, îmbrânciţi de cei cu pile sau care au dat şpagă, prostiţi pe faţă în magazinele alimentare şi, mai mult decât atât, luaţi în derâdere de parveniţi. Nu este uşor să-ţi păstrezi cumpătul aici, cu atât mai mult să lupţi pentru un ideal naţional. Dar cine o va face?

În primul rând, una dintre principalele îndatoriri cetăţeneşti este să votăm. Nu să ne ducem să dăm orbeşte cu ştampila pe o pungă de făină, ci să alegem cine ne va conduce. În al doilea rând, să ne amintim că societatea este formată din indivizi, iar acţiunile individuale se răsfrâng asupra ei. O bună conduită socială, coloana vertebrală dreaptă şi o voce care să poarte un mesaj sunt armele noastre.

Un om informat este un om puternic. Dacă în trecut, provocarea istoricilor era să reconstituie piesele lipsă din cele câteva mari evenimente sociale, acum provocarea este să alegi din tot amalgamul de informaţii pe aceea cât mai apropiată de realitate. Din păcate, educaţia este un lux pe care nu numai că nu toţi şi-l permit, dar nu toţi şi-l doresc. Aceasta este una dintre consecinţele unui sistem bolnav, în care urcarea pe scara socială nu se face pe baza competenţelor.

Şi, atunci? Supravieţuire, egoism? Sau lupta pentru un ideal mai mare decât noi? Privind în perspectivă, avem o viaţă scurtă, iar cea pe care am primit-o nu este ideală. Dar trebuie să ne întrebăm ce lăsăm în urmă, pentru că fiecare îşi poate lăsa amprenta asupra viitorului, nu numai inventatorii, vedetele sau politicienii.

Ce putem face pentru România?



Foto: 123rf.com

vineri, 1 iulie 2011

McDonald's fericit!

Printre fobiile bizare se numără coulrofobia, frica de clovni. Nu ştiu cât de des sunt duşi la circ copiii din România, dar eu am fost prima oară cu clasa, iar numărul artistic al clovnilor a fost încântător. Însă este printre noi unul sinistru pe care-l ştiu de ceva timp, căruia îi întâlnesc aproape zilnic privirea goală şi păru-i roşu din fibră de sticlă: Ronald McDonald.
            Personajul este întrecut în notorietate doar de Moş Crăciun care, cu nasu-i roşu de beţiv, ticurile verbale şi obezitatea morbidă, pare un bătrânel senil pe lângă Ronald-clovnul-de-afaceri, acest miliardar în dolari care a cucerit lumea. 

            În România, primul McDonald’s s-a deschis în 1995, în zona în care stau. Nu mai ţin minte prima vizită, probabil pentru că, pe atunci, intram cu sfială în restaurant pentru punguţa de cartofi prăjiţi pe care o înfulecam pe băncile parcului Unirii. Atâta efort, doar ca să văd ce mâncau colegii care-şi făceau zilele de naştere „la mec”. Ei erau la crème de la crème a clasei a III-a, aristocraţia şcolară care avea cele mai interesante compuneri pe tema „ce am făcut în vacanţa de vară”. Era costisitor pe atunci să simţi gusturile Americii şi să le speli cu o Cola după.
            Lucrurile s-au schimbat de atunci. Ultima oară când am fost într-un McDonald’s, acum 9 luni, mi-a căzut privirea asupra copiilor aduşi de părinţi pentru o masă gustoasă (pe care sigur acasă o compensează cu un Danone cu fructe, iaurtul de plastic). Bineînţeles, copiii vin mai ales după jucăria din Happy Meal, cu care poţi doar să-ţi scoţi dinţii de lapte sau să spargi alte jucării, că în rest nu face nimic (mă întreb dacă încă se mai fac „colecţii de vitrină”, ca armatele liliputane de surprize Kinder ale copiilor de înainte). Revenind la copiii de la Mc, nu sunt toţi supraponderali, dar am văzut la toţi obişnuinţa cu care apucă în mânuţe BigMac-urile, pe care poţi să le muşti de sus până jos doar dacă îţi dizloci maxilarul.
            Este cel puţin responsabilizator să vezi un copil de 3 ani cum apucă în pumn şi înfulecă acei cartofi pe care trebuie să-i izbeşti de masă ca să le scuturi sarea. Scenele familiale de la Mc au mereu ceva trist când sunt surprinse în lumina puternică ce-ţi intră în ochi ca să eliberezi masa mai repede. Lipsa de timp a părinţilor este întâmpinată de lanţurile de fast-food cu soluţia rapidă, dar şi gustoasă şi prezentată atractiv.
            Mc-ul a devenit o alternativă aleasă des: pachetul de la şcoală sau serviciu, picnic în parc, masa în oraş, întâlnire cu prietenii, zi de naştere. Chiar îndrăznesc să-mi imaginez şi o cină romantică, cu sosul de maioneză curgând suav la lumina lumânărilor. La un moment dat serveau la Unirii bere şi te încurajau într-un afiş să urmăreşti meciurile din campionatul de fotbal acolo. M-a pufnit râsul. Adevărul este că s-au adaptat specificului locului, într-o ţară în care meciurile de fotbal aprind mult mai multe spirite decât protestele stradale. Cu toate astea, McDonald’s este peste tot la fel: mâncare pe bandă rulantă, marketing şi PR puternic. Iar reţeta a fost împrumutată de un mare număr de companii, chiar în afara domeniului alimentar - hiperraţionalizarea producţiei, cu rabat la calitate.
            Am renunţat la a fi client McDonald’s (sau alt fast-food) în momentul în care totul a început să semene prea mult cu o scenă din Truman Show, o cvasi-realitate numai zâmbete, curcubee şi turturele, falsă ca ceaiul Lipton de la dozatoarele lor. Oamenii au senzaţia că e totul bine când li se zâmbeşte la casă sau când scapă de copilul isteric, eliberându-l în grămada cu bile colorate. 
            Mi se pare comparabil cu felul în care se petrec sărbătorile în civilizaţia vestică: plimbarea prin magazine, unde se cumpără spiritul Crăciunului şi puţină pietate de Paşte. Dar, ghiciţi ce!... Ronald McDonald vine în fiecare zi, spre deosebire de Moş Crăciun.

vineri, 20 mai 2011

Grupul filfizonilor mulţumeşte grupului cocalarilor

 Motto: "Prin natura lor, oamenii încearcă 
să se diferenţieze unii de alţii" (Thornstein Veblen)


Când vom trece oare de stadiul în care arătăm cu degetul spre alţii ca să ne simţim bine cu noi înşine?
Tendinţa generală este să te defineşti prin ce nu eşti, pentru că este calea cea mai uşoară. De-asta toată ţara este o hăhăială generală în care site-uri cu piţipoance şi cocalari au un succes răsunător, avem insigne cu "antimanele" aproape de inimă şi motto-ul nostru pare să fie "m...e [insert something here]!".
Am ajuns să premiem normalitatea şi să ridicăm la rang de problemă naţională oamenii care mănâncă shaorma sau care ascultă muzică orientală. Lucrurile pe care le urâm vin mereu la pachet. S-a ajuns să se spună că BMW-ul este maşină de cocalar. Sau, gata, dacă poţi ceva auriu, vine cineva şi-ţi lipeşte o bancnotă pe frunte. S-a mers prea departe!

Am ajuns să fim oameni pe care nu-i mai f..t partenerii(ele), ci îi f..e grija. Oamenii se comportă de parcă au fost teleportaţi din cele mai elitiste cluburi berlineze şi-au rămas blocaţi într-o gaură de vierme numită România. Băăi, treziţi-vă! Gata cu snobismul, cu hipstăreala, cu lamentările de copil răzgâiat, gata cu pretenţiile de apusean cosmopolit. Cine sunteţi voi să vă daţi cu părerea despre ce ne-ar civiliza pe noi?

Cine sunteţi voi să spuneţi că vă este ruşine că sunteţi români şi să emiteţi tot felul de judecăţi de genul "românii sunt aşa şi pe dincolo"? De când au ajutat pe cineva smiorcăielile astea de filfizoni?

Ţara arde şi babele ascultă Bruno Mars la iPod şi scriu bloguri în care se plâng de cantitatea de gel cu care-şi fixează ţiganii freaza.
România, băşini puternice: coafura rezistă.

duminică, 1 mai 2011

Plozi şi coroniţe

Ştiţi fascinaţia aia pe care o ai când vezi un accident pe stradă sau sânge la televizor? Când te uiţi la ceva scârbos, oribil, înfricoşător şi nu-ţi poţi întoarce privirea?

Eu mă uit la Toddlers and Tiaras, emisiunea aia despre concursurile de frumuseţe pentru copii. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, emisiunea ne prezintă lumea sclipicioasă a concursurilor de frumuseţe pentru copii din America, în special sudul Americii. Îmi place să mă uit, deşi prima oară a fost mai greu, deoarece creierul face un efort enorm să se concentreze şi la acţiune când este violentat vizual de valurile de volane fuchsia şi de feţele din aluat.

Aseară tragicomedia a ajuns la un nivel epic. De obicei ăştia cu emisiunea, la montaj, scot în evidenţă dialogurile şi gesturile cele mai scandaloase, mamele care-şi învaţă copilele cum să dea din fund, certuri în familie pe tema ojei alese, dansuri executate de mămici grase în public şi alte scene mai mult sau mai puţin îngrijorătoare, dar mereu hilare.

În episodul ăsta spectacolul a fost oferit de cele mai deranjate mintal mămici pe care le-am văzut în emisiune. Prima dintre ele a citit prea multe poveşti cu Cenuşăreasa şi este încă prinsă de scenariile de gen. Are o privire tâmpă şi, în timp ce fiica ei face şpagatul pe fundal, spune "ăsta e destinul ei", iar ochii îi strălucesc într-un mod magic. Ok, destinul ei este să se crăcăneze, toţi ştim că asta-i realitatea. Familia ei locuieşte într-o casă micuţă, pentru că dobitocii îşi dau toţi banii pe concursurile astea


A doua nu face compromisuri. Este o dentistă hotărâtă, realistă, care câştigă suficient de bine încât să-i finanţeze fiicei concursurile. Aceasta are un dulap cu trei laturi pline de cârpe sclipicioase, fiecare costând cam 5000-10.000 de dolari. Eu nu vedeam rochiţe de prost-gust când a zis asta, vedeam o casă frumoasă, excursii, educaţie, tot felul de cursuri, dar deh, nu e copilul meu. Răspunzând parcă sprâncenelor ridicate de toţi privitorii, ea spune , clar şi limpede: "Nu ştiu ce înseamnă să mergi prea departe pentru a câştiga". ...Alte întrebări?


Mai târziu în concurs, dentista trebuie să se hotărască între două rochiţe pentru plod: una roz aprins cu inserţii de zebra print şi alta albastră, simplă, nu prea înfoiată. Testul numărul 1: organizatorii concursului apreciază naturaleţea copiilor şi ar vrea ca ei să arate de 5 ani dacă au 5 ani, nu de 15. Testul numărul 2: dentista face un sondaj, 4 oameni sunt pentru rochia albastră, 1 paznic beţiv este pentru cea roz. Nu este suficient! Testul numărul 3: se duce cu rochiile la directoarea concursului (!!) şi îi cere părerea. Asta îi dă un indiciu că ar fi mai potrivită rochia albastră. Tragem linie, facem calculele, plodul poartă la concurs rochia roz cu inserţii de zebra print. Concluzia? Mama ştie cel mai bine.

Şi, ca să vedeţi că nu numai mămicile au luat-o razna, una dintre fetiţe este încurajată de tatăl ei iubitor: "Vreau s-o văd pe fiica mea pierzând.. Adică, să vină acasă cu mâna goală. Nu suport să îmapchetez trofeul ăla de fiecare dată". Awww. Se vede că-i fetiţa lu tătuţu!


Prima mămică, pe lângă sacrificiile la care supune toată familia pentru aceste concursuri, ştie cât de  importantă e pregătirea cu un profesionist. Aşa că a angajat-o pe Barbie în mărime naturală ca să-i înveţe fiica să zâmbească şi să facă cu mâna. Barbie? Pardon, Brandi o cheamă, mereu încurc. Brandi este întruchiparea frumuseţii exterioare şi interioare, este făcută din sugar, spice and everything nice şi sunt sigură că este ambasador Disney. Din ea se revarsă cascade de bunătate peste ceilalţi, drăgălăşenie şi zâmbete. Îmi dă impresia că este o zână bună. Cred că ceea ce contribuie foarte mult la această imagine este cantitatea de Prozac cu care o îndoapă mama ei.


Ea o pregăteşte pe fetiţă nu numai fizic, ci şi moral. Pe lângă un antrenor de frumuseţe, Brandi este şi un izvor de înţelepciune, învăţând-o pe fetiţă să-i placă tocilarii, pentru că mai târziu tocilarii vor avea cei mai mulţi bani, iar ea poate să fie o nevastă-trofeu. Uraa!

Pe lângă pregătirea fetiţelor, Brandi participă ea însăşi la concurs, la categoria "peste 10 ani". Are 31, se încadrează perfect. Trebuie să recunosc că dă tot ce-i mai bun din ea, iar la sfârşit câştigă o coroniţă şi un titlu. Este înduioşător să o vezi, trimfătoare, pe scenă, printre fetiţe de 10 ani care au ochii în lacrimi pentru că sunt pe locul II.

Evident, a făcut treabă bună şi cu ucenica ei, pentru că amândouă iau coroniţe, moment în care mama fetiţei, care a angajat-o pe Brandi, este copleşită de emoţii, lacrimire de fericire izbucnesc pe faţa ei şi, cu mâinile ridicate spre cer, îi mulţumeşte lui Iisus pentru această binecuvântare.
Şi fetiţa lu tătuţu câştigă ceva, iar tatăl este foarte dezamăgit că trebuie să care ditai trofeul până acasă. La final, el îi spune fiicei lui de 3 ani ce părere are despre victorie: "You suck!". Mai rar asemenea dragoste părintească.
Dar ce s-a întâmplat cu dentista? Testele ei pentru a alege rochiţa au făcut-o pe fie-sa să întârzie, pe lângă faptul că oribilitatea roz nu prea a ajutat-o când în sfârşit a urcat pe scenă. Dentista: "Trebuia să ne pregătim mai bine". Vocea îi este sugrumată de un nod în gât şi cameramanul opreşte scena.

Sfârşitul acestui episod este cireaşa de pe tort. Cameramanul, evident, nu a oprit scena cu dentista. Aceasta, printre lacrimi, strâmbată de plâns şi cu vocea piţigăiată, strigă: "Ştii, ne place viaţa asta. Nu vreau o viaţă normală! Asta este viaţa pe care o iubesc!".

Cortina

marți, 26 aprilie 2011

Ne distrăm cu nesimţire

Am ajuns la concluzia că distracţia pură trebuie neapărat să conţină şi o doză de nesimţire, altfel nu se poate. Nu poţi să fii cuminte şi regulamentar şi să te distrezi în acelaşi timp.
De-asta oamenii râd când cineva cade cu dinţii de asfalt, sau când îi cade un ghiveci în cap, când alunecă şi se loveşte cu capul de colţul mesei etc. La distracţie nu este loc de delicateţuri sau compasiune.
Alt exemplu... Cum arată petrecerile monstru a doua zi: perdele arse cu ţigara, tampoane folosite în chiuvetă, prezervative agăţate de lustră, toate băuturile vărsate pe jos, coji de seminţe în vază, un telefon furat, doi ochi vineţi, vomă pe perete ş.a.m.d. Chiar că petrecere monstru!
Oamenii cei mai distractivi sunt şi cei mai dezinvolţi. Adică ăia care nu se sfiesc să-ţi tragă de chiloţi şi să ţi-i bage în fund, sau să-ţi tragă una după ceafă când bei din sticlă. Sau ăia care-ţi devastează cămara când îi inviţi la tine acasă şi dau firimituri pe jos sau scrumează în solniţă. Ăia sunt oamenii distractivi, care găsesc mereu motive să râdă tare şi cu gura plină de biscuiţi când te loveşti.
Tot la distracţie se fac şi simpaticele glume de macaz sau glume de şantier, cum preferaţi. De-alea ţărăneşti, de poiana lui Iocan, gen: "Ştii ce-ar fi tare, frate? Să ai p... cu lanternă". "Nu toţi avem nevoie de lanternă ca s-o găsim". Sau.. "Iar ţi-ai lăsat burtă?". Sau... "Pantalonii ăştia îţi fac fundul ca un cur". Am telefonul plin de perle de genul ăsta.
Şi să nu uităm de faptul că există  la radio farse la telefon, care mi se par sinistre. Gluma, glumă, dar nu m-ar mira să sune de-alde Buzdugan pe vreunul să-i spună "Bună seara, a murit mă-ta! (hihihihahaha)". "Bună seara, te-am filmat când erai la veceu şi ştim că ai diaree". "Bună seara, sunt doctorul ginecolog, mi-ai infestat cabinetul cu păduchi laţi". Hă hă hă! Până şi o piedică sau un cuţit în spate sunt mai demne decât farsele astea, indiferent ce scursuri ale societăţii sunt sunate în emisiune.
Distracţia trebuie să conţină o doză de nesimţire, clar. Şi să mai spună cineva de inocenţa copiilor, că ăia se distrează cel mai bine! Păi altfel n-ar exista farsele din tabere, cum ar fi "hai să ne pi..ăm pe faţa lui Gogu în timp ce doarme!", "hai să aruncăm 20 de petarde aprinse în camera învăţătoarei!", "hai s-o împingem pe Adriana în prăpastie!". Copilul din noi ne face atât de nesimţiti.

Şi, ca ultimă demonstraţie, distracţia trebuie să conţină o doză de nesimţire, de asta ne distrăm în principal cu prietenii.
Şi de-asta mă simt uneori ca o party-pooper.

duminică, 10 aprilie 2011

Flirtometrul

Mă uitam într-o noapte la televizor şi nu ştiu cum dau peste unul din posturile alea de muzică româneşti, care alătură experienţa muzicii proaste cu experienţa aplicaţiilor la care să trimiţi SMS, de genul "cât de mult te potriveşti cu prietenul?", "cât de sexy eşti?", horoscop etc. Aici era vorba de "flirtometru", adică barometrul de infidelitate.

Conform barometrului de infidelitate, toată lumea înşeală.
Avem 100% afemeiat.
Irina e un obiect periculos de irezistibil.
Flirtometrul e încins la roşu.
Pentru Costel infidelităţile sunt ceva normal.
Nadia, oare de ce îţi ştergi mereu SMS-urile?
Pentru Petruţa nu există secrete legate de infidelitate.
În acest moment, abonatul înşeală, reveniţi mai târziu.

Cine scrie textele astea? Sunt atât de stupide şi pline de încercări constipate de umor încât îmi vine să-i dau televizorului o palmă.  Dar ne străduim puţin şi trecem şi peste asta. Dacă inventatorul-de-preziceri-constipate este oligofren, ăia care trimit mesaje cu 3 euro cum sunt? Este suficient să te uiţi 5 minute la ce spune aplicaţia aia ca să-ţi dai seama că toată lumea înşeală. Toţi partenerii ălora care trimit sms-uri sunt nişte curve nimfomane şi babuini obsedaţi sexual, care nu şi-o pot ţine în pantaloni.

Aşa le trebuie! Bravo, flirtometrule! Parcă o şi văd pe Steluţa scriind un mesaj cu textul "flirtometru", mâinile-i tremurânde apăsând pe "send", apoi aşteptând cu sufletul la gură răspunsul. După două minute, îşi şterge ochii înlăcrimaţi ca să vadă deznodământul fatal: "George este un adevărat Don Juan şi face sex cu toate cunoscutele lui, în afară de propria prietenă", în timp ce pe fundal tremură cărnurile Shakirei, care se distrează de minune la malul oceanului, îmbrăcată în foiţă de aur.

Te simţi mai bine, Steluţa? Asta vroiai să ştii? Îţi propun o soluţie mult mai ieftină decât flirtometrul: moneda de 50 de bani. O iei în mână, o arunci, iar dacă nu cade pe muchie, înseamnă că George te înşeală cu două femei şi un bărbat, îmbrăcat în bluza pe care ţi-ai uitat-o la el acasă, iar în timp ce şi-o trag toţi arată cu degetul spre o poză de-a ta şi râd de cât de grasă eşti. Mulţumită?

duminică, 23 ianuarie 2011

Biserica Timpului (partea a II-a)

În lumea secolului XXII, stratificarea se simplificase mult. Existau trei mari regiuni între care se împărţea puterea: Americile şi Eurasia, care era împărţită în două subregiuni: Europa şi China. Ţărişoarele secolului trecut fuseseră înghiţite de mult într-un proces forţat de globalizare. Fiecărei regiuni îi corespundea un conglomerat de megacompanii care reprezentau nucleul. NRG-ul corepundea Americilor, Europei îi revenea megacompania Lux, iar China (care înghiţise majoritatea Asiei) era reprezentată de Trifecta.
La „panoul de control” al marilor puteri ajungeau doar elitele. Interesul personal sau politic a fost eradicat, vârful spre care se tindea era să pui expertul potrivit la locul potrivit, un catalizator pentru evoluţia tehnologică. Paşii pe care îi făceau oamenii de ştiinţă erau uriaşi şi repezi. Evoluţia era exponenţială şi orice descoperire era pusă în slujba întregului sistem. Porţia pe care o primea fiecare individ era, la fel , câştigată. Valorile capitaliste puse sub mâna fermă a monopolului de stat. Câştigai cât lucrai, atâta timp cât erai omul lor. Ce vroiau ei? Să participi activ la evoluţie, ca parte a marilor experimente făcute în slujba ştiinţei. Conceperea unui om era urmată de manipularea materialului genetic. Cea mai importantă urmare era în principal medicală: organismul uman era ajutat să poată mai mult, programat să lupte cu bolile ce-i decimau înainte cu miile. Durata de viaţă se mărise considerabil, cu 30% mai mult decât în secolul anterior. Desigur, echipele de intervenţii care se ocupau cu manipularea genetică nu eliminaseră total riscurile unor erori. Nu era neobişnuit ca rezultatele experimentelor să fie nefericite, incapabile de adaptare, dar sacrifiul lor era făcut în numele ştiinţei. Pentru omul modern, pericolul de a muri nu era în timpul vieţii, ci înainte de naştere. Dacă ajungea să se nască, experimentul reuşise. Dacă nu, nici nu era conştientizat ca persoană, ci ca experiment nereuşit.
De asemenea, de-a lungul vieţii, oamenii „puneau umărul” la evoluţia omului modern. performanţele intelectuale şi fizice erau monitorizate şi se încerca intensificarea lor, optimizarea rezultatelor prin diferite proteze interne, stimulenţi chimici sau specializarea celulelor stem. Sporturile nu mai reprezentau o competie a abilităţilor naturale, ci o întrecere a oamenilor de ştiinţă, care-şi foloseau „donatorii de organisme” în demonstraţii impresionante.
Seymour Clook şi cele câteva comunităţi care i se alăturaseră erau nişte smintiţi ai acelor timpuri. Biserica Timpului părea refuzul evoluţiei, îmbrăţişarea dispariţiei treptate şi nu de puţine ori au fost intervenţii pentru a integra oamenii lor în sistemul modern. Câţiva dintre ei au cedat. Tragedia lor a fost că, lipsindu-le adaptările omului modern, nu au trăit pe măsura expectanţei în megaoraşul modern, ci au plecat prematur, neatingând cine ştie ce culmi. Biserica Timpului avea o cu totul altă perspectivă asupra vieţii. Nu mai era vorba despre individ aici, ci despre comunitate. Împreună, trebuia să asigure continuitatea în timp şi să transmită filosofia lor mai departe. Viaţa era trăită aşa cum venea, ei se considerau subjugaţi ritmului natural, şi nu stăpânii lui.
Presiunea era uriaşă asupra lor, iar viaţa nu era uşoară. Coloniile erau ecosisteme fragile, ce trebuiau îngrijite cu participarea fiecărui membru. Multe dintre resurse erau reciclate şi drămuite atent. În colonii, siguranţa nu mai era asigurată decât de grup. Deşi fuseseră în sfârşit adunaţi de Clook, mai existau reminiscenţe ale unor conflicte trecute între aşezări. Viziunea liderului era însă o lumină de speranţă pentru toţi şi puteau să o atingă numai împreună. Vroiau să se îndepărteze de NGR sau orice altă superputere şi să prindă rădăcini în bătrânul continent al Africii.
Întreaga Africă devenise o rezervaţie naturală şi un izvor de resurse. Se ridicaseră mai multe puncte de interes, oraşe industriale în care lucrau specialişti şi migraseră populaţiile din întinderile continentului. Iar multe petice rămăseseră goale, străbătute doar de populaţii de animale sălbatice. Prăpastia dintre viaţa în lumea modernă şi rămăşiţele acestei lumi străvechi era adâncită şi mai mult de condiţiile vitrege de trai ale continentului. Dacă în continentele tehnologizate controlul meteorologic era complet, aici lipsa adaptărilor te putea costa. Viaţa străveche de subzistenţă a triburilor nomade, a societăţilor tradiţionale, rămăsese o ciudăţenie a naturii. Într-adevăr, au rămas şi acolo câteva suflete în afara reţelei NRG-Lux-Trifecta.
Până la urmă, oamenilor le rămăsese puterea de a alege, însă nu existau multe opţiuni: trăieşti în modernitate sau supravieţuieşti ca animalele care te vor înconjura.

(va urma, cred)

(Prima parte aici)
Prima mea încercare de S.F., cu ocazia săptămânii 3 a concursului. Hihi! Este scris "la prima mână" şi gândit cam din scurt, aşa că scuze pentru lacunele de logică sau informaţie. Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese.
Puteţi vota articolul pe pagina concursului (unde am pus şi celelalte texte care participă la primele secţiuni).

vineri, 21 ianuarie 2011

Biserica Timpului (partea I)

Brett băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase tabachera, cu gesturi lente şi privirea fixată pe noul sediu NRG, colosul din fibră de carbon şi aerogel în care impurii mişunau ca într-o termitieră, învârtind roţile marelui mecanism economic. Bricheta aprinse tutunul şi Brett inspiră otrava, într-o contemplare pasivă. Dar gândurile lui o luau razna. Acea clădire în faţa căreia stătea, pe spaţiul verde de plante artificiale, reprezenta moartea lui, nu numai ca om, dar ca unul dintre ultimii puri ai planetei. Ultimii oameni care şi-au semnat sentinţa, refuzând manipularea NRG-ului.
Ochii lui căprui, brăzdaţi de vinişoare roşii, adunaseră oboseala întregii sale vieţi. 65 de ani în acest sistem, născut un paria şi, culmea, dorindu-şi asta. Brett şi cei ca el erau ultimii puri de pe planetă, cei al căror ADN nu fusese modificat genetic. Credinţa i-a izolat într-o comunitate marginală, din afara oraşului, rămăşiţele unei colonii stabilite acolo la începutul deceniului 6 din secolul XXI. Atunci NRG a devenit oficial „Dumnezeul” majorităţii oamenilor.
După cinci generaţii de la preluarea puterii, Brett, deşi absent la naşterea prăpastiei dintre ei şi impuri, încă simte greutatea enormă a consecinţelor războiului dintre ei. Un război fără sânge şi fără foc, unde prizonierii pot să meargă unde vor ei, iar morţii încă trăiesc. Dar cei pierduţi nu mai au nume, ci numere.
Ceea ce-i aminti de vechea lui cunoştinţă, Rula, domnişoara impură care se ocupa cu finanţele lui. Brett se ridică de pe banca de aluminiu transparent şi se îndreptă spre sectorul A din centru. Trenurile subterane erau singurul mijloc de transport pe care-l folosea în megaoraşul ca o termitieră, pentru că acolo respira noutăţi şi vedea viitorul. Iar viitorul nu suna bine, pentru că, pentru puri, în viitorul apropiat toată existenţa lor va deveni istorie. Fie vor muri, fie vor înceta să mai fie puri, cum mulţi dintre ai lor au ales.
În trenurile subterane, chipurile celor de lângă el se schimbau în fiecare zi, niciodată nu vedeai aceeaşi persoană de două ori. Brett nu se putea simţi mai străin decât atât nici dacă s-ar fi stabilit pe Marte sau în coloniile-satelit. Reclamele proiectate pe geamurile vagoanelor îl scoteau din lumea lui interiorizată prin explozii de răsete şi actori îmbrăcaţi strident. Toată lumea cânta "Live the NRG life", în timp ce pe ecrane defilau mâncăruri colorate şi noi adrese de lumi virtuale.

- Domnule Brett, bine aţi venit!
Vocea cristalină îi aparţinea domnişoarei al cărei cod îi apărea lui Brett pe brăţara de identitate şi interacţiune ca „Rula”. Ea administra conturile lui şi actualiza parolele de identificare.
- Niciodată nu vă schimbaţi, aşa-i?
- Ştii, Rula, ăsta-i corpul meu preferat.

Rula îşi schimba înfăţişarea ca parte din ritualul ei zilnic de îngrijire. Fetelor din city nu le plăcea să ghiceşti cum vor arăta mâine şi se întreceau în accesorii şi modificări corporale. Rula zâmbea din spatele ecranului transparent cu irizaţiile dinţilor ei sclipitori şi perfect aliniaţi, învârtind pe deget o suviţă argintie din coama ce i se răsfira pe umăr. Brett fusese identificat, iar vizita lui consemnată încă din momentul în care a păşit în clădire. Rula îi ştia fişa medicală, raportul psihologic, scanarea completă în timp real şi datele tranzacţiilor făcute de la ultima întâlnire.
NRG investiseră în sisteme sofisticate de supraveghere pentru a şti orice mişcare a termitelor lor. Libertăţile indivizilor porneau de la alegerea casele lor, la felul cum arătau. Eforturile de a supravieţui au fost minimalizate. Hrana era diversificată în laborator, plantele erau „pe steroizi”. Cel mai des se folosea bambusul ca bază pentru toate nutrientele. Era modificat astfel încât să produce vaccinuri, vitamine sintetice, minerale, apă, dar şi arome artificiale. Bambusul avea toate gusturile posibile şi nu avea nevoie nici de căldură, nici de timp pentru asta. Creştea cu 100 de centimetri pe zi, într-un mediu controlat. Hrana era procesată sub formă de pilule, prafuri sau lichide. Timpul acordat hrănirii era minimizat. Poftele era potolite de hibrizii de culori şi arome, mereu apărea ceva nou.

- Rula, am venit să retrag totul. Vreau să îmi elimini contul după ce transferi totul către Seymour Clook.
- Domnule, sunteţi sigur? Rula îl privea de sub genele false din fibră optică, luminiţe ce-i accentuau vulgaritatea.
- Da.
- Trebuie să înregistrez confirmarea. Vă rog să puneţi palma dreaptă pe şablonul de pe ecran şi să priviţi spre punctul roşu de deasupra.

Seymour Clook era creierul din spatele acţiunilor în care îi mobilizase pe toţi purii rămaşi. Urmau să se mute şi să se unifice într-o nouă colonie, iar de acolo să încerce să salveze rasa lor, într-un ultim efort pentru a lua o gură de aer în timp ce imperiul NRG îi asfixia ca într-o pungă de plastic. Seymour avea avantajul cunoaşterii inamicului, căci reuşise timp de mai multe decenii să trăiască cu ei necontaminat. Pusese bazele unei reţele de droguri sintetice şi deschisese multe porţi cu produsele lui. Fericire, călătorii fanteziste în timp, îngheţarea unei clipe, pierderea de sine – ce nu aduceau substanţele lui?
Impurii... Trăiau nestingheriţi din roadele NRG-ului, dar îi omora plictiseala. O existenţă liniară în care trebuie doar să îţi alegi culoarea părului din acea zi şi aroma prafului de bambus tasat în pastile nu le umplea timpul rămas. Munca făcută de oameni se limitase la asigurarea faţadei: relaţii cu publicul, operatori, actori. Restul muncii o făceau maşinăriile. Drogurile le umpleau timpul.
Iar Seymour le oferea ce vroiau: substanţe pure, care se maturau după un anumit interval, care necesitau Timp. Credinţa purilor era timpul. Că orice scurtătură duce la dezechilibru şi colaps. Că tot imperiul NRG se va prăbuşi sub propria greutate i va trage toţi impurii după el.
Colonia purilor putea fi ultima mână de oameni rămasă pe pământ după acest dezastru. O altă renaştere. Destinaţia? Africa.

(va urma)

Prima mea încercare de S.F., cu ocazia săptămânii 3 a concursului. Hihi! Este scris "la prima mână" şi gândit cam din scurt, aşa că scuze pentru lacunele de logică sau informaţie. Acest articol participă la concursul Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese. 
Puteţi vota articolul pe pagina concursului (unde am pus şi celelalte texte care participă la primele secţiuni).

miercuri, 12 ianuarie 2011

Anca şi Matei, cei doi cititori ai mei

Vreau să încep prin a mulţumi Google-ului că pune în slujba mea serviciul de statistici şi mă ajută să îmi cunosc cititorii. Astăzi am analizat datele după care este căutat blogul şi, precum un cercetător britanic, le-am pus cap la cap ca să ajung la următoarea concluzie: am doi cititori.
Îi cheamă Anca şi Matei, sunt uşor retardaţi, opsedaţi sexual, dar mânaţi mereu de un tumult interior şi de întrebări care le chinuie conştiinţa.
O să vă prezint povestea lor, care este 100% adevărată şi senzaţională (şi conţine cuvinte foarte urâte), deşi pe ici, pe colo, mi-am permis să completez spaţiile libere*.

Matei este un tânăr promiţător, inventiv, cu dorinţele şi defectele unui om normal. Prima dată a ajuns pe blog căutând motosape în rate, ceea ce m-a indus în eroare, făcându-mă să cred că lucrează în construcţii. Mi-am dat seama când a revenit că nu este cazul, ci Matei este un pic confuz, căutând motosape pentru futut. Pe vremea aceea Matei era abia ieşit din hăţişurile pubertăţii şi nu-şi cunoştea corpul foarte bine. Avea tot felul de nelămuriri: cât de mare trebuie să fie fundul unui băiat? cum fac pipi bărbaţii prin penis? ce nume să-i pun penisului? şi alte întrebări de genul aceasta... Se analiza în oglindă şi începuse să îşi cunoască propriul corp (episoade din seria "bărbaţii şi penisul la pişoar"). Au trecut lunile fără prea multe evenimente, până când Matei a revenit pe blogul meu, întrebându-se ce poate fi jupuirea pielii de pe mâini? Nu am avut tăria să-i spun că-i de la masturbarea compulsivă, dar şi-a dat singur seama, pentru că mai târziu s-a hotărât: "caut gagică".

Anca, pe de altă parte, era mult mai pricepută în ale dragostei şi ştia foarte bine ce doreşte. Astrologic, cel puţin, era clar: femeia taur vrea slugă la pizda ei. Anca avea nevoie de un bărbat care să-i fie slugă şi se simţea din ce în ce mai singură, dezvoltând fantezii sexuale, cel mai des o fantezie cu unchiul ei acasă. Dar unchiul nu era acasă şi Anca a hotărât într-o zi să-şi ia viaţa sexuală în propriile mâini şi să-şi caute un bărbat cu cea mai mare pulă. A început să se intereseze cum să te prezinţi în lenjerie roşie, cum se bărbiereşte o pizdă, iar când s-a simţit pregătită a plecat la agăţat în Revenge.

Matei, între timp, tot căuta gagică, dar nu se simţea sigur pe el. Se gândea că nu este perfect şi că va fi greu să convingă vreo fată să-l placă aşa cum este: cu un penis cocoşat. Căuta tot felul de metode, un prieten l-a sfătuit că băieţii pe fete le trag de păr ca să se fută cu băieţi. Matei avea în minte un adevărat porno mitologic şi dorinţa a devenit atât de mare încât a învins timiditatea lui şi s-a dus şi el în Revenge la agăţat.

Cei doi s-au întâlnit acolo din pură întâmplare, când Anca, puţin cam beată, l-a bătut pe umăr şi l-a întrebat dacă este vreo diferenţă între ochii verzi şi cei albaştri. După ce el i-a explicat că sunt absolut identici, s-a înfiripat ceva, o nouă şi emoţionantă poveste de dragoste.

În zilele următoare s-au întâlnit şi totul era cum nu se poate mai minunat. Matei era îndrăgostit nebuneşte, iar seara se întorcea acasă şi, emoţionat, scria în jurnal: "i-am masat fundul unei fete". Mintea lui îi fugea mereu la Anca şi visa cu ea clipe sexy cu fete care-şi bagă în fund degetul. Anca însă nu era atât de prinsă de pasiune, ci avea îndoielile ei. Cel mai des se întreba cum se sărută o fată cu buze mai mici cu un băiat cu buze mai mari, şi spera ca măcar prima lor partidă de sex să fie reuşită.

Într-o zi, Matei o sună şi îi spune la telefon: Curvă stricată, te iubesc. Ştia că atunci este momentul să-l cheme la ea pentru prima lor noapte de dragoste.

Anca şi Matei au dispărut un timp, apoi au revenit pe blogul meu. Am ştiut ce s-a întâmplat, Matei revenise trist, spunând "a râs de penisul meu mic". Anca, între timp, căuta ajutor în confidenta ei, Magda: "Magda, am nevoie de ajutorul tău... Ce să fac cu Matei până la urmă? E aşa prost la pat :( Să-i dau cu flit şi să-mi găsesc unul care ştie meserie?". Magda a sfătuit-o să aplice nişte incantaţii de dragoste, dar Anca ştia numai incantaţii pentru alcoolism. Se pare că până la urmă şi-a găsit unul care să ştie meserie, pentru că n-a mai căutat nimic pe site.


Matei s-a maturizat brusc de la această primă poveste de dragoste şi a devenit din copilul timid un bărbat rece şi sigur pe el, chiar doriund să-şi facă tatuaje pe pulă
El a tras o singură concluzie din toate astea şi se pare că este de acord cu mine: iubirea nu există.


The End


*toate cuvintele îngroşate sunt reproduse fidel din căutările celor care ajung pe blogul meu. Cine naiba m-a pus să scriu porcoşenii? Acum am numai opsedaţi pe aici!

duminică, 9 ianuarie 2011

Vicii

Ne dorim toate lucrurile urâte de pe lume...

Ce bine e să minţi!
Să inventezi, să fabulezi, să îi oferi un adevăr alternativ omului de lângă tine. Să nu fii prins niciodată. Să "te scoţi", să minţi cu cea mai senină expresie pe chip, să te convingi chiar pe tine că spui adevărul. Să te înfurii atunci când celălalt nu te crede, ca şi cum ţi-ar jigni conştiinţa.

Ce bine e să înşeli!
Să uiţi complet de cel cu care eşti, să te distrezi. Să nu însemne nimic. Să faci sex cu o persoană nouă. Să faci sex ca să fii plăcut, sau din plictiseală. Să te săruţi cu un străin. Să ţii pe altcineva de mână când vorbeşti la telefon cu iubitul. Să îi spui că ai dormit la o prietenă. Să te gândeşti într-una la altcineva, să îi povesteşti prietenului fanteziile ca şi cum ar fi fost cu el. Să-i spui: eu nu te voi înşela niciodată. Să te conducă acasă şi să-ţi spună "te iubesc, noapte bună!" şi peste 10 minute să ieşi din scară şi să te întâlneşti cu celălalt.

Ce bine e să ai vicii!
Să bei pentru a te îmbăta, pentru a dansa, pentru ca procesul de seducţie să fie mai puţin respingător, să bei vodkă, vin, bere, să torni în tine. Să fumezi iarbă. Să bei cafea dimineata. Să fumezi o ţigară la cafea. Să te întâlneşti cu prietenii doar în oraş la bere. Să iei pastilele cu alcool. Să te întâlneşti cu prietena ta, să beţi suc şi să descoperiţi că nu aţi vorbit mai deloc. Şi că vreţi acasă. Să spui a 273-a oară "mă las".

Ce bine e să fii leneş!
Să te prefaci că munceşti. Să bifezi că ai făcut unde nu ai făcut. Să-i spui tatălui tău că dacă vrea pâine să se ducă singur să o cumpere. Să dea pe afară hârtiile din coşul de gunoi. Să trebuiască să fii rugat ca sa te ţii de promisiune. Să nu te duci acasa la un prieten când e bolnav pentru ca ţi-e lene. Să-ţi fie lene să suni un coleg să-i zici "La mulţi ani!". Sau sa-ţi fie lene să cauţi un cadou şi să cumperi prima chestie pentru care ai bani.

Ce bine e să fii egoist!
Să iei şi partea fratelui tău. Să nu ridici un deget pentru cel de lânga tine. Să crezi ca ţi se cuvine iubirea. Să laşi baltă un prieten deprimat pentru că trebuie să te întâlneşti cu cineva distractiv. Să manânci pe furiş ca să nu împarţi. Să îţi suni prietenii doar ca să ceri câte ceva.

Ce bine e să ceri, să iei, să fuţi, să distrugi, să îţi baţi joc, să te doară în cur, să râzi, să uiţi, să urăşti, să pălmuieşti, să calci în picioare, să ... fii tu.

(2008)

Acest articol participă la concursul Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!, organizat de Pioneza Dintre Fese.